Astro Iris Din categoria “de sezon, din modernism!” 🙂
Încep acest articol cu concluzia, pentru că face mai mult sens așa.
Și adaug și o paranteză, înainte de concluzie. Nu știu dacă ați observat însă în tot ceea ce scriu, mă adresez în și la moduri personale. Adică mă adresez inclusiv și, poate în primul rând, mie însămi. Asta pentru că, îmi place sau nu, sunt parte a acestui colectiv al omenirii și îmi asum partea. Cu bucurie, chiar. Închid paranteza.
NOI nu mai știm să iubim. Pentru că nu ne cunoaștem propria valoare. Ca urmare, nu o putem cunoaște nici pe a celorlalți.
Ne ferim să vorbim despre iubire și dacă totuși ne găsim acest “curaj” (a se citi “vulnerabilitate”), o vorbim dintr-o poziție rezervată, avem grijă ce și cât spunem.
În concepția mea, iubirea este despre Dumnezeu, prima data. Însă noi ne ferim să vorbim despre Dumnezeu. Ba chiar ne ferim în public sau în diverse contexte să pronunțăm “Dumnezeu”. Ca și când e nasol, dom’le!
În general, la înjurături, băgat, scos, suntem primii. Le știm pe toate. Unii, le vorbim cu toată gura. Alții, ca să “dam” bine în societate, le transmitem printre dinți, cu un mare zâmbet pe față.
În particular, când viața ne pune într-o situație delicată (a se citi “ceva rău”) suntem primii care strigăm “Dumnezeule, de ce…?” (completați fiecare cum știți că ați făcut). Atunci, ceva din noi ne amintește de acest Dumnezeu.
Noi nu mai știm valoarea lui Dumnezeu. Normal că nu știm să iubim! Ne închidem singuri accesul către și la iubire exact prin nerecunoașterea lui Dumnezeu. Ne credem (real, vorbind) mai presus de Dumnezeu și de oricine altcineva.
Ne ferim să mergem la biserică sau să spunem că mergem la biserică, din teama de a fi “nerecunoscuți” în cercurile sociale (prieteni, colegi, grupuri, etc.). Credem că, mergând la biserică, suntem habotnici și că nu se potrivește cu persoana noastră sofisticatǎ. Sau, credem că făcând un gest drăguț, ajutând pe cineva, automat devenim ori suntem cei mai buni, iubitori și inimoși.
În schimb, la cluburi (a se citi orice formă de distracție) suntem primii 😂. Am fost și eu acolo și DA, mi-a plăcut enorm. Mai merg, când și când.
Dar am mers și la biserică. Încă merg. Aproape Duminică de Duminică. Îmi place să spun că merg la Date cu Supremu’.
Și nu merg pentru instituția “biserică” ci pentru acea parte din mine care provine din Dumnezeu. Pentru că știu că sunt OM și că mă pot afla oricând față în față cu o greșeală. Uneori știu că am greșit, alteori nu știu însă mergând acolo, aflu dacă am greșit și aflu și cum să corectez. Aflu și dacă am făcut bine. Nu așa, pur și simplu. Ci printr-un context, printr-o atenție focusată la procesiunea din momentul respectiv. Este despre experimentat și mai puțin despre exprimat. Recunoștința crește și se simte prin fiecare por.
Făcând asta, nu ni se mai dă opțiunea de a fi ignoranti. Pentru că începem să știm. Și când știm și greșim cu bună știință… Ups! Buba!
Făcând asta, învățăm să iubim, cam tot. Încet și sigur. Și cel mai important, începem să iubim viața.
Știu că este greu, dificil însă nu este imposibil să ne amintim iubirea, să ne amintim să ne iubim unii pe alții. Atât cât știm și atât cât putem fiecare dintre noi. Sau minimul, măcar să ne respectăm. Însă sigur trebuie să vrem!
Tu ești sigur(ă) că vrei? Aceasta este întrebarea.
Astrologic punctând, avem la dispoziție Nodul Nord în Pești pentru a ne hotărî. Ne-a “cumparat” timp până în Iulie 2026. Și acum, câteva zile pe Saturn în grad anaretic Pești, care ne atrage (urgentează) atenția la superficialitate vs. responsabilitate, asumare, seriozitate, implicare, credință supremă.
